În fiecare vineri, dăm cuvântul celor mai interesanți oameni din jurul nostru, cărora le cerem din timpul și atenția lor ca să discutăm pe subiecte și întrebări legate de comunicare.

Astăzi povestim cu Oana D. Botezatu, jurnalistă, antreprenoare și unul dintre cei mai buni povestitori pe care-i știm. Oana scrie într-o zi cât alții în zece, are un business (Cup & Candle), un blog (Happytude) și o generozitate pe care rar o mai întâlnim în lumea de business.

Am povestit cu Oana despre ce-nseamnă o poveste bine scrisă, despre bune practici în tandemul agenție-brand-creator de conținut și despre relația ei cu scrisul.

Oana, povestește-ne în câteva cuvinte despre relația ta cu scrisul: cum a început, pe ce se bazează și ce a ajuns să-nsemne, de fapt, scrisul pentru tine astăzi?  

Am început foarte de timpuriu, cred că prin școala generală; dar cred că nu sunt singurul om care, înainte de toate, a scris în paginile unui jurnal făcut dintr-un caiet dictando, cu paginile arse la lumânare; acolo scriam, doar pentru mine, mai mult poezie, poezie ușurică (în sensul de prostuță; mă rog, uneori chiar proastă, dar mi-a prins bine să trec și prin etapa aceea).

Încă mai am un astfel de caiet, l-am păstrat, căci îmi amintește de mine mică și îmi e drag să mă văd așa, uneori.

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu ziaristă și asta mi-am propus în clasa a VIII-a, anunțând în fața clasei, la o oră de dirigenție la care am fost întrebați pe ce drumuri vrem să mergem. De obicei, când îmi propun ceva, mă țin de plan, așa că patru ani mai târziu, după ce am studiat Limbi străine la Colegiul Gheorghe Roșca Codreanu din Bârlad, am dat admitere și am intrat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București.

Acolo am învățat să combin bucuria scrisului cu teoria scrisului, acolo am învățat definiția știrii și a tuturor celorlalte genuri jurnalistice și de acolo am ajuns, chiar în anul întâi de facultate, în vacanța de vară, în redacția Evenimentul Zilei din Casa presei.

Era obligatoriu să faci practică după fiecare an de studiu, iar eu nu am vrut doar adeverință de practică, pe care o puteai primi și fără să treci printr-o redacție, ci am vrut să fac asta pe bune. Bine, m-a ajutat și faptul că niciodată nu mi-a plăcut munca la câmp, iar dacă nu rămâneam la București ca să studiez, să fac practică și, eventual, să mă angajez, varianta cealaltă era să merg la prășit, la mine la țară, unde se mutaseră părinții mei. Deci am ales să nu merg la prășit.

În vara aceea, în care am ales să nu am vacanță și în care nu am mers nici la mare, nici la munte, nici nicăieri, am lucrat zi de zi la ziar. În primele săptămâni, scriam degeaba, căci nu se publica nimic, erau doar teme; dar îmi plăcea acest exercițiu și scriam ca și cum s-ar fi publicat, textele mele erau editate și semnate și eu simțeam că scriu mai bine de la o zi la alta. Scriam pe coli A4, căci nu aveam un computer al meu. Mai prindeam loc la computer când ieșeau colegii mei la fumat.

La un moment dat, am scris un text după ce am văzut un spectacol de teatru (Cronica unui răsărit de soare avortat), căci făceam și teren, tot ca exercițiu. L-am scris pe A4, a fost editat și apoi am fost pusă să-l scriu în Word. Pentru? “Avem un sfert de pagină și nu sunt știri (eterna problemă vara, în redacții), punem relatarea asta a ta acolo și gata”, mi s-a zis. 1700 de semne mai târziu, apărea primul sfert pagină de ziar semnată cu numele meu. A doua zi, urmăream în tramvaiul 41 oamenii care aveau EVZ și așteptam să văd dacă se opresc și la textul meu. Îmi venea să le zic: Bună, în ziarul de azi e și numele meu. 😊

Și așa a început. Din acel moment, tata a renunțat la abonamentul la România Liberă și a trecut la abonament la EVZ, iar eu am început să scriu.

Am scris câțiva ani la Evenimentul zilei, vreo șase, trecând de la Cultură, la Social. Apoi m-am mutat la Adevărul. Iar de acolo am ajuns unde nu credeam că voi ajunge niciodată, fiindcă nu-mi doream: la reviste. Se zicea, prin redacții, că munca la reviste e apă de ploaie, “acolo se scrie despre rujuri, nu se face presă”, ziceau colegii de cotidian. Dar eu am avut ocazia să aflu că nu e așa, și unele dintre cele mai bune texte ale mele le-am scris în Esquire, Unica și Marie Claire.

Când am devenit mamă, în urmă cu șase ani, am ales să nu mai stau zi-lumină în redacții și pe teren, așa că am renunțat la un job full time în zona asta, păstrând doar câteva colaborări.

Între timp, am început un mic business, despre care nu știam atunci că va deveni business.

După ce am născut, ca să mă ajute să mă vindec de depresia post-natală, soțul meu mi-a făcut cadou un blog. Știa cât de mult îmi lipsește scrisul, așa că mi-a oferit un loc pentru scris.

De atunci, din 2015, scrisul meu s-a mutat aproape exclusiv pe blog, Happytude.ro; dar scriu mult și în social media. În ultima vreme, mai mult pe social media, căci uneori nu am timp nici măcar să deschid admin-ul de blog. 😊

Ce mai înseamnă să fii povestitor într-o lume în care foarte mulți se autointitulează storytellers?

Unele dintre cele mai bune texte și povești pe care le-am citit sunt scrise de oameni care nu-și spun așa. Și invers.

De obicei, da, se folosește în exces această titulatură și aproape că ți-e jenă, storyteller pe bune fiind, să te lauzi cu asta, căci sigur de undeva va răsuna, între pereții Facebookului, întrebarea: Și tu?

Așa că povestitorii rămân povestitori fără să se lege de titlu și își lasă textele să vorbească pentru ei. Un text bun se va rostogoli frumos spre public dacă e un text bun; un text prost nu devine bun doar fiindcă tu, înainte de a lăsa oamenii să te citească, le scoți ochii cu “Ai grijă, ăsta-i un text scris de un storyteller, nu de oricine, vezi ce faci cu el”.

Cred că a fi povestitor înseamnă, ca și până acum, să îți iei notițe, să simți știrea, să simți povestea, să faci predocumentare și documentare înainte de a te apuca de scris, să scrii cu simț de răspundere și să nu faci pe deșteptul, să îți tratezi publicul frumos și să nu iei oamenii de proști, să aduci ceva nou și cu miez. Să fii sigur că ceea ce scrii e fix ceea ce vrei să transmiți, să ai proprietatea termenilor, să nu minți. Oh, lista e foarte lungă.

Ce ar trebui să conțină o poveste bine scrisă?

Poveste. 😊) Cred că uneori doar ni se pare că ceea ce scriem este foarte important și valoros, dar nu mereu e așa; de aceea, înainte de a scrie povestea, cred că trebuie să te asiguri că tu chiar ai o poveste acolo. Și aici mi se pare esențial să ai aproape un om cu capul limpede, un editor care să confirme că există o poveste, că ceea ce vei scrie are însemnătate, are valoare, are sens. Jumătate din muncă e făcută dacă ai subiectul. Apoi, împreună cu editorul, descoperi care e firul roșu, de unde pleci și unde vrei să ajungi.

Iar restul, până la like-uri, share-uri, reach-uri, se completează cu muncă de predocumentare și documentare, cu mers pe teren și luat notițe (nu, nu poți să ții minte totul!), cu timp petrecut cu subiectul și pe subiect, cu punerea în context, cu un prim draft, cu un al doilea draft, cu verificarea faptelor, cu scris și rescris și mereu cu întoarcerea la editor pentru editare, cu tot ce presupune ea.

Și apoi, dacă chiar vrei să ai o poveste bine scrisă, trebuie să ai emoție în ea. Asta te duce la public. Sunt dintre cei care cred că o poveste bună e o poveste care atinge, și nu poți atinge fără emoție. Dar și emoția asta trebuie să fie adevărată și să o simți, căci altfel e un pic mai dificil să dai mai departe ceva ce tu nu simți.

Ai o comunitate mare și activă. Cum îți influențează lucrul ăsta modul în care gândești și scrii conținutul?

Comunitatea mea s-a strâns în jurul meu datorită scrisului meu, în primul rând. Sau, mai corect spus, datorită a ceea ce scriu și a modului în care scriu. Câteva dintre momentele în care mai mulți oameni deodată au venit pe pagina mea/ blogul meu au fost niște momente în care eu am scris mult, fix cum am simțit, dintr-o suflare, despre lucruri pe care le vedeam, le trăiam, le simțeam.

Au fost alegerile din 2014, a fost tragedia din Clubul Colectiv, au fost alegerile parlamentare și implicarea românilor din diaspora. Eram și înainte responsabilă cu ceea ce scriam, dar atunci am devenit mai conștientă de numărul celor care mă citeau.

Sunt recunoscătoare pentru fiecare om care mă citește, dar încerc să mă țin de plan și să scriu doar atunci când simt că trebuie să scriu, când textul prinde contur mai întâi în cap, abia atunci știu că trebuie să scriu.

În ultima vreme, am evitat să mai scriu doar de dragul de a scrie. Scriu personal și las garda jos, scriu despre copilăria mea la țară, scriu despre realități dureroase fiindcă le-am văzut de foarte aproape, scriu despre copiii mei și lecțiile pe care le primesc de la ei, dar încerc să nu mă urc pe un piedestal și să fac pe deșteapta. Deși e ușor să cazi în capcană: când te urmăresc câteva mii de oameni, ai impresia că de acum înainte îți permiți orice, oricum. Așa că încerc să rămân cu capul pe umeri și să rămân cine sunt.

Eu sunt ceea ce scriu, fără ascunzișuri. Iar ce pun pe blog și pe Facebook și în textele mele sunt lucruri pe care CHIAR le simt, CHIAR le trăiesc, CHIAR le am în mine.

Când nu scrii, te ocupi de Cup & Candle, un business pe care l-ai crescut de la zero. În ce fel te-a ajutat scrisul în călătoria ta antreprenorială?

M-a ajutat să-l povestesc lumii, de la început.

Când am început noi Cup & Candle, nu se făceau în România lumânări din ceară naturală de soia, turnate în porțelanuri vintage sau recipiente upcycled. Așa că a trebuit să scriu mult, să vorbesc mult, să povestesc mult despre munca noastră. Și asta fac și acum. Deși ai impresia, după opt ani, că toată lumea știe de tine și de businessul tău, adevărul adevărat este că mai sunt foarte mulți oameni care nu au aflat, așa că a povesti despre Cup & Candle este un work in progress și cred că așa va fi încă mult timp de acum înainte.

Scrisul m-a ajutat să văd povestea și să o construiesc și, când nu mai mergea, să o reclădesc. Adică nu a fost totul că am salvat costurile pentru un om care să ne scrie textele pe social media. Ceea ce am învățat în școală și în toate redacțiile – să scriu jurnalistic pentru mai multe tipuri de public – m-a ajutat enorm în afacere: să dau mai departe o poveste despre ceva, în cazul meu, un produs. Și nu doar să o dau mai departe, dar să determin acele tipuri de public să plătească pentru un anumit produs. Căci doar să scrii despre ceva e, până la urmă, ușor; dar să convingi oamenii să plătească pentru ceva – aici e ceva de muncă.

Ai colaborat de-a lungul timpului atât cu branduri foarte mari, cât și cu branduri antreprenoriale, în campanii punctuale sau de lungă durată. Ce ai învățat din experiențele bune și din cele mai puțin bune? Ce recomandări ai pentru oamenii de comunicare și marketing atunci când vor să desfășoare campanii cu oameni vizibili în online?

Îmi aleg foarte atent colaborările și, de obicei, nu mă implic în campanii și proiecte care nu mi se potrivesc și în care nu cred. Aici m-a ajutat mult și publicul meu: am un public deștept, care m-ar taxa dacă aș face tâmpenii. De regulă, oamenii care vin spre mine cu propuneri mă cunosc destul de bine, mă citesc și le place ce fac și ce scriu. Cred că sunt o norocoasă.

Am avut și câteva experiențe mai puțin bune, dar cele mai multe au fost foarte bune, mi-am luat lecțiile din toate. De pe urma celor dintâi, am învățat să spun de la început, în scris, ce sunt dispusă să fac și ce nu pot face; când există o limită clară, lucrurile sunt mai simple pe parcurs. De pe urma experiențelor foarte bune, am învățat să mă bucur de rezultat, să mă felicit și să le mulțumesc mereu celor care au avut încredere în mine.

Nu îmi place neapărat să fac recomandări, sunt în industrie mulți oameni care se pricep foarte bine la ceea ce fac și eu, până la urmă, sunt doar un om cu studii jurnalistice și experiență în scris.

Însă, dacă ar fi le transmit niște lucruri, acelea ar fi: să facă research pe personajele pe care și le doresc și pe audiența lor, să fie sinceri cu oamenii pe care îi cooptează în campanii (să spună clar, de la început, ce vor și cum), să fie deschiși la abordări care li se potrivesc celor aleși (căci, când e forțat, se vede și se simte), să facă de-așa manieră încât, la final, să se respecte porunca “să nu minți”. Dar asta deja face toată lumea, nu? 😊